Experienta pierderii la copii
Vineri, am avut plăcerea de a fi invitată la emisiunea „Misiuni pentru părinți”, susținută de colega mea, Adriana Mitu. A fost o experiență tare interesantă și care a ajutat la crearea unui material util pentru părinți în ceea ce privește gestionarea experiențelor de pierdere la copii. Materialul se poate viziona pe Facebook, pe pagina IKEA - click aici. Mai jos vă las și mai multe informații cu care puteți să vă completați experiența.
Experiența pierderii la copii
Copiii sunt capabili să rezolve pierderile dacă au o relație de securitate rezonabilă cu proprii părinți înainte de apariția pierderii, dacă primesc informații prompte și clare despre pierdere, dacă li se permite să participe la durerea familiei.
Față de adulți, copiii sunt mai puțin pregătiți să se confrunte cu pierderea pentru că:
Experiența și deprinderile lor cognitive sunt limitate;
Abilitatea lor de a da un anumit sens experiențelor este redusă;
Au un control redus asupra circumstanțelor, depind de ceilalți
Posibile pierderi: schimbarea școlii, mutarea într-o altă casă, apariția unor probleme serioase (spitalizare, moartea cuiva drag), nașterea unui frățior (pierderea poziției de copil unic și a avantajelor care decurg din asta), divorț, pierderea mediului familial stabil etc.
Toți copiii, inclusiv cei care nu arată semne evidente de durere, au nevoie de suport și de îngrijire din partea adulților în validarea sentimentelor, și încorporarea pierderilor în rândul experiențelor de viață.
Nu toate pierderile sunt cauzate de separare, copiii pot experimenta un întreg nivel al pierderii interioare – pierderea identității, a încrederii sau stimei de sine.
Pregătirea copiilor pentru pierdere – antrenarea capacității de a spune „la revedere” și dezvoltarea de strategii pentru a le face față. Copiii pot fi introduși în problematica pierderilor și prin discuții și chiar folosind cărți sau alte surse. Experiențe ca începerea școlii, nașterea unui frățior, moartea unui bunic necesită o pregătire specială. Pierderile neașteptate sunt mult mai dificil de rezolvat pentru copii fiind deseori asociate cu evenimente traumatice.
Fiecare copil răspunde la durere într-un mod personal. Unele din reacțiile comune, mai ales la început sunt negarea, șocul, protestul, apatia, disperarea. Pe lângă acestea, gama manifestărilor include o mare varietate de reacții: anxietate, tristețe, vinovăție, rușine, dezorganizare, tulburări de somn și simptome fizice.
Toate aceste gânduri, sentimente și comportamente vorbesc despre o serie de nevoi:
Reasigurare acolo unde situația o face posibilă;
Răspunsuri oneste la întrebările legate de pierdere;
Recunoașterea problemei și asigurarea că a fost luat în serios;
Suport emoțional în eliminarea disconfortului (anxietate, frustrare, îndoială, vinovăție, disperare, singurătate, insecuritate)
Să fie ajutat să-și exprime jalea într-o manieră cât mai apropiată sufletului său;
Să participe la ceremoniile familiei în cazul în care pierderea include întreaga familie;
Să fie ajutat să plângă;
3 FAZE ALE DURERII
Durerea de început
Cele mai comune reacții includ negarea (disociere, hiperactivitate, iritabilitate, protest), alarma și panica.
Negarea este un mecanism care ajută la prevenția, evitarea și reducerea anxietății și astfel ajută la conservarea energiei necesare următoarelor faze. Nu este neobișnuit ca pierderea să fie pur și simplu uitată pentru câteva momente.
Apare disocierea – copilul pare a se mișca prin viață pur și simplu ca un robot, zâmbind și răspunzând unor iluzii, arată puțin interes pentru ceea ce îl înconjoară, pare rupt de realitate, suspendat în timp și spațiu, evită conversațiile. Poate dura de la câteva ore până la câteva luni.
Regresia – lovituri, mușcături, murdărirea hainelor, creșterea activității orale (își suge degetul, părul, își mușcă hainele, creioanele etc.). Unii copii pot deveni mai posesivi solicitând mai multă atenție decât de obicei sau chiar furând. Aceste comportamente nu sunt, de obicei, o alegere conștientă a copilului. Poate dura câteva luni de zile și reapărea atunci când ceva reînvie experiența pierderii (ex: aniversările).
Copiii cu un părinte absent pot nega realitățile circumstanțiale care au generat pierderea și refuză să creadă că părintele nu mai este disponibil pentru ei (ex: comportamente exagerate, compromisuri, respingerea părintelui rămas). Copilul devine mult mai conștient de importanța situației atunci când unul dintre cei doi părinți se recăsătorește.
Distragerea, devierea și hiperactivitatea – cer compania altor persoane, privesc în mod constant la TV, își concentrează toată atenția pe școală, sport, hobby-uri sau devin preocupați de problemele altora. Îi face să se simtă competenți. Unii pot începe să asculte rock, să se masturbeze, să cânte sau să-și vorbească sieși. Este o fază normală a exprimării durerii.
Alarma și panica - copiii se simt mai vulnerabili decât adulții și pierderea cuiva drag spre exemplu este asimilată unu risc fizic, copilul reacționează ca și în cazul unei amenințări la propria viață. Pot apărea somatizări specifice: creșterea pulsului, tensiune musculară, uscarea gurii. Uneori, insomnia care apare după o pierdere majoră este datorată resimțirii pericolului în care se găsesc.
Procesul de jelire și
Acceptare și procesul de refacere și reașezare sufletească.
dor și căutare, tristețe, teamă, anxietate, vinovăție, rușine;
experiența dezorganizării și disperării;
începerea procesului de reorganizare;
Copiii trebuie să știe că sentimentele și reacțiile lor sunt comune și normale, că traversarea procesului de doliu implică durere și că nu există o cale de a-l scurta, iar plânsul este o parte din acest proces.
Este foarte important ca cel mic să simtă că se află în centrul preocupărilor adultului și că experiența sa are valoare în ochii acestuia.
Majoritatea copiilor care au suferit pierderi mai păstrează în primele 6 luni după pierdere dispoziția de doliu și durere. Încă se mai păstrează sentimente de anxietate, furie, plâns lăuntric, iar capacitatea de concentrare și organizare este încă șubredă.
Toate pierderile cer o perioadă de timp necesară pentru liniștirea apelor, sau chiar un timp îndelungat pentru despăgubirile rezultate de pe urma procesului dureros. Semne care ne arată că e nevoie de intervenția unui specialist:
deteriorarea relației dintre copil și aparținător;
prezența mai multor boli sau dureri la copil decât existau în mod obișnuit;
activitățile copilului trădează intenția și efortul depus pentru a scăpa de anxietate, stres, durere;
se simte jenat și nu vrea să vorbească despre pierdere – evită asemenea subiecte;
discuții superficiale și indiferente despre durere;
episoade serioase de agresivitate;
afișarea unei atitudini apatice și indiferente față de moarte;
Copiii sunt dispuși să-și asume experiențele dificile și chiar să-și dezvăluie emoțiile, dacă și adulții importanți din jurul lor procedează la fel.
Nu este profesionist și nici uman să considerăm că acei copii care refuză să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat și ceea ce ei simt, nu sunt afectați de pierdere și nici să considerăm că ar putea evolua într-o direcție sănătoasă fără ajutor.
Copiii trebuie încurajați și ajutați să scoată la lumină – prin cuvintele lor – propriile sentimente, nu numai în primele lui după pierdere, dar din nou și din nou. Exprimarea, revizuirea și reașezarea sentimentelor reprezintă componente vitale ale procesului de vindecare. Uneori, copiii se pot teme că astfel de dezvăluiri ale unor sentimente dramatice vor cauza la rândul lor alte calamități devastatoare. În realitate, însă, exprimarea verbală a sentimentelor negative conduce la „ofilirea” lor. Alteori, copiii care au dificultăți în exprimarea anumitor trăiri le convertesc în altele.
Spre exemplu, furia este convertită în depresie sau tristețea în ostilitate, iritabilitate, plânset, violență.
DEZVĂLUIREA VEȘTILOR RELE:
Dezvăluirea proactivă este la inițiativa adultului. Dezvăluirea reactivă este inițiată de copil prin întrebările lui. Dezvăluirea rareori se reduce la o singură discuție și de obicei necesită repetări.
Esențial într-o dezvăluire este să fie în legătură continuă cu gândurile și sentimentele copilului.
Sugestii:
mai degrabă mai devreme decât mai târziu;
când toți cei implicați sunt prezenți;
atenție maximă (adulții să nu fie prea obosiți, bolnavi sau stresați);
context familiar (cu obiecte personale + un loc confortabil, liniștit, privat)
acolo unde reacțiile și răspunsurile nu vor fi inhibate;
stați împreună după aceea;
Este importantă asigurarea copilului că celălalt este bine, poate chiar fericit. Copiii au în general tendința de a se blama pentru veștile rele (gândirea magică facilitează auto-învinovățirea, vina și rușinea). De asemenea, poate apărea un sentiment de neajutorare și inutilitate – îi reasigurăm pe copii că îi vom ține informați și îi vom consulta cu privire la deciziile care vor trebui luate.
A se evita tendința de a fi optimist sau pretenția de a discuta doar aspecte bune ale situației.
Deseori copiii pun aceeași întrebare unei persoanei și chiar verifică răspunsurile întrebând și alte persoane. Asemenea situații pot fi cruciale în stabilirea încrederii copilului în adulți.
Bibliografie:
Klorer, G. P. (2017). Expressive Therapy With Traumatized Children (2nd ed.). Lanham, Maryland: Rowman & Littlefield Pub.
Mitrofan, I., & Buzducea, D. (2011). Consiliere şi terapie centrată pe traumă. Bucureşti, RO: SPER.
