Psihoterapia experientiala
Uneori primesc o întrebare, de altfel firească, despre ce fel de terapie practic...ce fel de psihoterapeut sunt.
Este bine să știți că în domeniul acesta există mai multe abordări ale psihicului uman, fiecare cu specificul ei și să o alegeți pe cea care vi se potrivește cel mai mult.
Cea pe care am ales-o eu se numește psihoterapia experienţială a unificării sau mai scurt, P.E.U.
În general, există câteva paradigme mari ale psihoterapiei:
Abordarea psihodinamică - cea mai veche formă fiind psihanaliza lui Freud, sau psihoterapia psihanalitică dezvoltată de Jung.
Abordarea cognitiv-comportamentală - cea mai cunocută fiind terapia ABA (analiză comportamentală aplicată).
Abordarea umanistă (cunoscută și sub numele de experiențială) - a apărut ca reacție la cele două abordări anterioare, fiind supranumită și „a treia forță”.
Abordarea sistemică - aici regăsiți spectaculoasa psihodramă.
Abordarea expresivă - care utilizează expresia artistică (dansterapie, artterapie etc.)
Psihoterapia pe care o practic eu, umanist-experiențială, aspiră la integrativitate și abordarea holistică a ființei umane. Este centrată pe dezvoltarea personală, interpersonală și transpersonală și integrează teorii și tehnici din mai multe școli de terapie. Abordarea umanistă este considerată „a treia forță” pentru că mută focusul de la cauze - cum suntem obișnuiți în psihanaliză - dar și efecte - cum suntem obișnuiți în cognitiv-comportamentală - către dinamica procesului dintre aceste două puncte importante.
În psihoterapia umanist-experiențială, ne preocupăm de dinamica transformărilor și restructurărilor intrapsihice în timp ce persoana se lansează în propria maturizare. Există convingerea faptului că persoana este capabilă de autoactualizare și autodezvoltare dacă există un mediu potrivit pentru nevoile sale.
Ca obiective generale ale psihoterapiei umanist-experiențiale notăm activarea resurselor interioare, a creativității dar și redescoperirea spontaneității și autenticității persoanei. De asemenea, ne concentrăm și pe cunoașterea și acceptarea laturii negative, recunoscându-i potențialul creator, de dezvoltare și evoluție spirituală.
Haideți să vedem în continuare care sunt școlile de terapie care au contribuit în timp la dezvoltarea abordării umaniste:
ABORDAREA EXPERIENȚIALĂ CLASICĂ
Carl Rogers și Terapia Centrată pe Persoană
În anii '50, Carl Rogers s-a gândit că psihoterapia poate fi mai simplă, mai caldă și mai optimistă decât propunerile psihologilor de orientare comportamentală sau psihodinamică. Viziunea lui, foarte diferită pentru acele vremuri, sugerează că oamenii ar beneficia mai mult de pe urma psihoterapiei dacă sunt încurajați să se focuseze pe înțelegerea subiectivă a prezentului decât pe motive inconștiente sau interpretări externe. Rogers crede cu tărie că îmbunătățirea condiției clientului este posibilă doar cu ajutorul unui terapeut blând, cald, autentic și empatic.
"Pentru că nimeni nu poate simți cum percepem lumea, suntem experții propriei vieți”
Carl Roger a adus ca noutate ideea că avem remarcabila capacitate de a ne auto-vindeca și de a ne dezvolta personal aspirând la auto-actualizare. De aceea, spre deosebite de celelalte două curente din vremea aceea, în terapia centrată pe persoană, clientul este responsabilizat pentru îmbunătățirea propriei vieți și nu terapeutul. În terapia lui, Rogers a validat percepția personală a clientului asupra prezentului și a modului în care acesta experimentează „aici și acum”.
A propus de asemenea și conceptul de imagine de sine - un set organizat și consistent de percepții și credințe despre sine. Este compus din toate ideile și valorile care caracterizează „Eu-ul” nostru - cine suntem, de ce suntem capabili.
Frederick Perls și Gestalt Terapia
Fondată în anii '40 de către cuplul Frederick și Laura Pearls, gestalt terapia are ca prim scop stimularea de conștientizări, insight-uri - o înțelegere clară a structurii situației în care te afli. Un concept important regăsit aici este contactul - experiența interacțiunii cu altcineva decât mine, în timp ce îmi mențin o identitate de sine diferită de acest cineva. Dialogul acesta dintre terapeut și pacient este bazat pe experimentarea celuilalt așa cum este el/ea, pe autenticitate și responsabilitate. În cadrul psihoterapiei gestaltiste, pacientul învață să se înțeleagă pe sine în lumea sa, prin insight, ca modalitate de creștere și autonomie personală.
Persoana este concepută în spațiul său de viață ca un câmp, și, conform teoriei câmpului, orice eveniment care are loc într-o parte a câmpului se resimte într-un fel sau altul în toate celelalte părți - și întregul se regăsește în parte, nu doar partea în întreg. De aceea, scopul acceptării de sine este realizat printr-o înțelegere lucidă a sinelui, a motivațiilor, scopurilor și resurselor potențiale, precum și prin unificarea polarităților.
„Trecutul este amintire, și amintirile mint...”
Jacob Levy Moreno și Psihodrama clasică
Scopul psihodramei este de a integra armonios conținuturile conflictuale ale individului, astfel încât acesta să ajungă la o echilibrare a conținuturilor sale mentale (gânduri, emoții, comportamente) în raport cu cerințele realității dar și cu nevoile sale interioare.
Într-o reprezentare psihodramatică, individul dă viață pe scena lumii sale interioare, explorând anumite părți ale ei, cu ajutorul celorlalți membri ai grupului care interpretează rolurile personajelor desemnate de ei.
Psihodrama urmează tendința naturală a omului de a-și exprima trăirile și gândurile în acțiune, experimentând kinestezic o situație.
ABORDAREA EXPERIENȚIALĂ MODERNĂ
Analiza existențială
Are în centrul său conceptul de sens existențial, pierderea lui provocând alienarea. Există o serie de obiective intrapersonale (autenticitate, creativitate, echilibru spiritual) dar și interpersonale (spontaneitate în relație cu semenii, percepție și integrare socială) asupra cărora se lucrează pentru a contracara alienarea.
În concepția existențialiștilor, anxietatea este considerată a fi pozitivă - chiar „rampă de lansare” - deoarece prin intermediul ei individul conștientizează faptul că existența este limitată (fragilă) și de aceea devine singurul responsabil de scopul și direcția propriei vieți.
Teoria existențialistă nu lucrează cu anormalitatea, ci cu ceea ce mai este încă bun și sănătos în ființa omenească - nu trebuie distrus universul existențial al clientului, ci metamorfozat într-unul realist, autentic, sănătos.
Alexander Lowen și Analiza Bioenergetică
Aceasta este o terapie orientată corporal care ajută persoana să fie din nou împreună cu corpul său și să se bucure în cel mai înalt grad posibil de viața corpului său. Apare conceptul de „înrădăcinare” și concluzia că „viața individului este viața corpului său”.
Lowen consideră că ființa umană are două naturi: cea primară este deschiderea către viață și dragoste, libertatea interioară și fluxul de sentimente; a doua natură este închiderea, neîncrederea, apărările, armurile - toate acestea apar ca un mijloc de supraviețuire într-o cultură care neagă valorile corporale în favoarea puterii, prestigiului, posesiunii.
Analiza tranzacțională
Principalul element este reprezentat de modelul stărilor Eului (Starea Eului Părinte, Starea Eului Adult, Starea Eului Copil). O stare a Eului este un pattern consistent de gânduri și trăiri emoționale, legat direct de un pattern comportamental corespunzător. Mai apare ideea de scenariu de viață dar și de joc psihologic.
Pentru analiza tranzacțională pe larg, cu toate ideile ei valoroase, click aici pentru material.
ABORDAREA EXPERIENȚIALĂ POST-MODERNĂ
Programarea Neuro-lingvistică (NLP)
Simțurile, ideile, presupozițiile, amintirile, experiența anterioară, moștenirile educațional-social-familiale, și nu în ultimul rând, fiziologia organismului, toate reprezintă tot atâtea filtre care mediază relația noastră cu lumea, imaginea noastră despre realitate. Lumea în care trăiește fiecare este diferită în funcție de filtrele pe care le folosește.
Terapia transpersonală
Dincolo de orice individ există mai mult decât personalitatea acestuia. Personalitatea nu este decât una din fațetele întregii identități individuale. Influențată de concepte provenite din Yoga, Zen Buddihsm, Taoism, Sufism caută creșterea unității minte-corp, relevarea Sinelui total (eliberat fiind de restricțiile personalității).
Terapia Unificării - creată în România de Iolanda Mitrofan
Psihoterapie holistică, interesată atât de proces cât și de dinamică, de conexiunile conștient-inconștient-transconștient dar și de cele corp-psihic-socio-spiritual. Instrumentul principal este „starea de martor” și experiența creatoare „aici și acum”, facilitată prin metaforă. Terapia Unificării echivalează cu învățarea strategiei de „a lucra asupra sieși” și de a te autoschimba.
În concluzie, psihoterapia pe care o practic vorbește destul de mult despre responsabilizarea pacientului pentru a avea control asupra propriei vieți și proces transformativ prin facilitarea momentelor de tip „aha” (insight). Sunt utilizate formele creativ-artistice cât și simbolic-metaforice - tocmai de aceea veți vedea că în cabinet aleg deseori desenul, pictura, lucrul cu lut, plastelină, colaj, meditația ghidată etc. Este o formă de psihoterapie care nu doar include corpul cât îi oferă importanță, îi redă locul de cinste pe care îl ocupă de fapt în sistemul psihic. Este o psihoterapie care respectă pacientul ca fiind de fapt expert în propria viață și îl privește cu încrederea capacității de autoactualizare. Este o psihoterapie liberă, flexibilă, adaptată pacientului, motiv pentru care eu îmbrățișez orice tehnică terapeutică cu care rezonez și care mi se potrivește, pentru a o utiliza acolo unde îi e locul.
