Nevoi emotionale in vremea pandemiei
Privesc cu atentie la ce se intampla in exteriorul meu si incerc sa ma adaptez, treptat, la realitatea pe care sunt obligata sa o traiesc. Nu sunt atinsa direct si totusi, am momente in care ma cuprinde teama, ingrijorarea si chiar disperarea, odata cu gandurile negre care imi mai traverseaza mintea din cand in cand.
Aseara, am vazut filmul 93 zile in care se povesteste despre raspandirea virusului Ebola in orasul Lagos, Nigeria. Am trait dureros ironia faptelor. E ca o gluma proasta. Umanitatea, nu cu mult, a trecut printr-o incercare asemanatoare, cu un virus violent si lipsit de orice fel de empatie fata de noi. Si, totusi iata-ne, doar cativa ani mai tarziu, tot aici. In plina pandemie. E ca si cum nu am invatat nimic din luptele trecute pe care le-am avut, am esuat in a folosi experientele pentru invatare si evolutie.
Parerea mea e ca in astfel de situatii critice, nevoile emotionale ale populatiei se restrang pana la una singura - atasament - a stii ca e cineva langa tine, ca nu esti singur, ca exista o mana pe care sa o strangi sau o pereche de ochi in care sa te uiti, chiar si doar pentru a-ti oglindi groaza pe care o simti in suflet. Mai cred ca vorbele isi pierd din valoare in astfel de conditii, si ca e mai importanta simpla prezenta plina de empatie langa cel care sufera. Ce poti spune de altfel, ca va fi bine? Adevarul este ca nu stim, nici ca va fi bine, nici ca va trece curand, nici ca vom fi salvati de la a trai pierderi dureroase.
Cred ca medicii au nevoie de suport psihologic in general, cu atat mai mult in conditii de stres maxim insa nu cred ca este o prioritate pentru ei acum. Imi imaginez ca mai degraba, ar putea face diferenta cateva ore in plus de somn, oameni mai multi la munca si ture mai scurte, ordine si protocoale clare, comunicare excelenta intre autoritatile locale si internationale, echipamente si conditii de munca adecvate. Cine cred ca ar beneficia cu adevarat de pe urma suportului emotional sunt pacientii acestor zile negre. Simt cum ma trec fiorii doar incercand sa-mi imaginez ce trebuie sa simta un pacient din momentul diagnosticului care vine la pachet cu un impact emotional puternic si un stigmat social pe masura. Dar, cum ajungem la ei? Nu prea putem pentru ca sunt marginalizati si izolati in incercarea de a ne oferi protectie noua, celor ramasi.
Incertitudinea starii de sanatate, lipsa de control asupra a ceea ce ti se intampla, dependenta de aparate pentru a ramane in viata, izolarea fata de toate persoanele dragi care ti-ar putea oferi alinare, constientizarea faptului ca astea pot sa fie ultimele tale clipe de viata si ca, daca te duci, vei fi incinerat si vei ramane cu adevarat doar o amintire pentru familie caci nu vor putea sa-si ia la revedere de la tine sau sa te conduca pe ultimul drum, nici sa aseze flori sau lacrimi pe mormantul tau. Odata diagnosticat incepe un fel de ruleta ruseasca in lupta corp la corp cu virusul. Sigur, poate fi foarte bine, poti fi asimptomatic sau poti avea o forma usoara a bolii si astfel sa ti se scrie un final fericit. Sau poate nu. Oricum ar fi, cred ca trebuie sa fie o experienta cu inalt potential traumatic pentru care suportul psihologic e mai mult decat util. Nu mi-o doresc pentru mine, asa cum nu i-o doresc nimanui.
A fi realist inseamna sa-ti calculezi foarte bine sansele. Sa stii ce tine de tine si ce nu mai poti controla. Si totul incepe cu constientizarea riscului la care esti expus.
